Istoric

 

Municipiul Orăştie a împlinit în anul 1999 775 de ani de la prima atestare documentară, vârstă la care puţine aşezări hunedorene au ajuns. Dar cei 775 de ani reprezintă doar o verigă dintr-un trecut istoric îndelungat, al cărui început se pierde în negura vremurilor, confirmat de numeroasele urme ale civilizaţiei materiale şi spirituale descoperite pe teritoriul oraşului. Cele mai recente cercetări arheologice au scos la iveala numeroase dovezi materiale aparţinând culturii neolitice "Turdaş", dar şi epocilor ulterioare. Descoperiri întâmplătoare au confirmat dezvoltarea unei civilizaţii romane înfloritoare. În perioada secolelor III-X, comunităţile daco-romană şi apoi română au fost obligate să adopte un nou mod de existenţă, retrăgându-se în zone mai puţin accesibile, din faţa valurilor de popoare migratoare.

O seamă de istoriografi, între care Istvánfi şi Túroczi, au afirmat în lucrările lor că cel dintâi grup de colonişti ar fi sosit în Transilvania încă din vremea regelui Ştefan I, pentru ca ulterior să li se adauge, până în timpul domniei lui Geza al II-lea, noi valuri succesive. Unii plecaseră din Flandra şi, din câte se pare, au primit terenuri în folosinţă, prin danie regală, în părţile Orăştiei, Ighiului şi Cricăului.

Cea mai timpurie referinţă despre plecarea unui colonist din Occident datează din anul 1103, când un anume Anselm de Braz plecase cu familia sa undeva în "Ungaria". Istoriografii saşilor din Transilvania acreditează ideea că acest Anselm de Braz s-ar fi aşezat, în cele din urmă, în părţile Orăştiei, de unde a dat şi numele german al Orăştiei – Broos.

Istoriografia privind cronologia aşezării saşilor în Transilvania acordă o mare atenţie diplomei privilegiale, emisă, la 1224, de regele Andrei al II-lea – aşa-zisa Diplomă andreană (Andreanum). Prin aceasta, se acordau saşilor locuitori pe fâşia dintre Orăştie şi Baraolt o serie de privilegii, între care şi folosinţa "pădurii românilor şi pecenegilor". Din câte se pare, comunităţile de "flandrensi" se aşezaseră aici în locul secuilor, pe acest "terra Syculorum terrae Sebus". Având la îndemână mărturia acestui document, unii dintre istorici s-au grăbit să decreteze anul 1224 drept prima atestare documentară a saşilor în părţile Orăştiei.

Anul 1224 nu coincide şi cu începuturile evoluţiei Orăştiei, toponimul Waras, dovedind faptul că la acea dată aşezarea se afla în plin proces de dezvoltare economică şi de cristalizare a unor structuri administrative stabile. Oraşul a început să fie înconjurat cu ziduri de apărare, dar din cauza luptelor s-a renunţat. În secolul al XV-lea Orăştia a fost arsă, dărâmată şi jefuită de patru ori de către năvălitorii turci. Ultimile cercetări arheologice din interiorul cetăţii atestă existenţa unei rotonde, alături de un donjon din piatră construit pe o palisadă din secolele X-XI, distruse de tătari la 1241. În registrul dijmelor papale din anii 1332-1337, Orăştia este înregistrată cu 334 de fumuri (gospodării), fiind puţin mai mare decât satul vecin Romos, care avea 255 gospodării. Încă din anul 1334, Orăştia are statutul de oras (civitas Woras nominata).

Bucurându-se de o serie de privilegii recunoscute de către regalitatea maghiară prin Diploma Andreiană, Orăştia se va reface rapid după distrugerea tătară din 1241. Conducerea oraşului era asigurată de un sfat ce se va numi mai târziu magistratură, care avea în fruntea sa un jude regal, amintit pentru prima dată în anul 1367, în persoana unui oarecare Cristian.

In secolele XIV-XV, Orăştia oscilează între statutul de oraş şi cel de târg. Ea s-a dezvoltat ca centru politico-administrativ scăunal, dar din pricina numeroaselor năvăliri turceşti, a războaielor interne, molimelor, va decade în starea de târg, cum este consemnată la sfârşitul secolului al XV-lea. Se înregistrează acum abia 159 gospodării faţă de 334 câte erau în anul 1334. În aceiaşi perioadă în funcţia de juzi regali ai Orăştiei vor fi numiţi mai mulţi membri ai familiei Olah, între care îi amintim pe Ladislau, Matei, Ştefan şi apoi Matei, fiul lui Ştefan.

În epoca de început a Principatului, aşezarea de pe Mureş trebuie să facă faţă încartiruirilor de trupe imperiale şi apoi luptelor confesionale dintre locuitorii orasului. Trebuie amintit faptul că circa 100 de archebuzieri din oraşul Orăştie participă în anul 1595 în oastea lui Sigismund Bathori, care a venit în sprijinul lui Mihai Viteazul imediat după bătălia de la Călugăreni. După dispariţia lui Mihai Viteazul se abat asupra oraşului noi nenorociri. În toamna anului 1602 generalul Basta încartiruia în oraş 400 de soldaţi austrieci care se dedau la numeroase jafuri şi omoruri.

Instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania va însemna obligaţii în plus pentru oraşul de pe Mureş, privind încartiruirile, aprovizionarea cu alimente şi furaje, contribuţii în bani, asigurarea de atelaje pentru transport etc. În secolul al XVIII-lea, datorită foametei, ruinei economice, a perpetuei mişcări demografice, un alt flagel, ciuma, va lovi populaţia oraşului. În anul 1717-1718 molima va face ravagii în rândul locuitorilor din oraş şi satele înconjurătoare. Ciuma reizbucneşte în anul 1738, înregistrându-se 156 de morţi şi 67 contaminaţi.

Orăştia s-a remarcat de-a lungul secolelor prin statutul său de centru cultural. Încă din anul 1582 se tipărea aici "Palia", prima traducere românească a celor 5 cărţi de la început ale Vechiului Testament. În acelaşi timp s-au dezvoltat instituţii de învăţământ care atrag elevi şi profesori din Transilvania şi Banat. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi în cel următor va funcţiona aici o şcoală reformată al cărei rector va fi, între anii 1667-1669, Mihail Halici, fiul unui nobil român din Caransebeş, un umanist instruit la şcoli din Anglia şi Olanda.

La începutul secolului al XVIII-lea sunt consemnate şi şcolile primare, ortodoxă şi greco-catolică, ale românilor. În urma unirii cu Biserica Romei, o parte a românilor îmbrăţişează noua religie. După numeroase dispute, cele două biserici vor convieţui în pace. În momentele istorice deosebite pentru istoria românilor, cele două biserici vor acţiona în folosul intereselor naţiunii.

În perioada revoluţiei de la 1848, Orăştia este încadrată în planurile militare ale celor doi combatanţi, austrieci şi maghiari. În apropierea oraşului, în urma unei scurte bătălii, ungurii pierd 2 tunuri si 230 de combatanţi, morţi şi răniţi, şi se retrag spre Simeria pentru a aştepta noi întăriri. În timpul bătăliei, generalul Bem a fost lovit de un glonte în mâna dreaptă, fiindu-i sfărâmat degetul mijlociu.

După încheierea revoluţiei Orăştia va deveni sediul prefecturii militare cu acelasi nume. În această perioadă românii nu deţineau nici un post de conducere în cadrul magistraturii orăşenesti, ceea ce îl determină pe protopopul greco-catolic ioan Pop Ilieş să înainteze, în octombrie 1851, o petiţie de revendicări guvernatorului Transilvaniei, principele Schwarzemberg, cerând acordarea unor drepturi în favoarea românilor. Abia la începutul epocii liberale (1860), românii pot avea acces la o serie de funcţii în cadrul administraţiei orăşeneşti. Nemulţumiţi de numărul mic de funcţii acordate, românii cer comitelui Salmen ca dregătoriile oraşului şi ale scaunului Orăştie să se împartă proporţional, 12 părţi la români şi o parte la saşi.

Populaţia Orăştiei manifestă solidaritate cu lupta fraţilor lor de peste munţi din timpul războiului pentru independenţă din 1877-1878. Se organizează strângerea de fonduri şi ofrande materiale pentru sprijinirea armatei române, un rol deosebit în această acţiune având Ana Tincu. Tânărul licean Emil Ciuceanu trece munţii pentru a se înrola voluntar, participând la bătăliile Plevnei şi Vidinului, în care se remarcă prin eroismul său, fiind decorat cu ordine militare.

Un rol deosebit în combaterea legilor de maghiarizare a învăţământului îi revine avocatului Avram Tincu. Cu prilejul unei adunări de protest de la Deva din 10 martie 1883, el condamnă politica de deznaţionalizare promovată de guvernul maghiar, ceea ce îi va atrage condamnarea în urma unui proces. La rândul său avocatul orăştian Silviu Moldovan va participa ca apărător al lui Nicolae Roman, inculpat în procesul Memorandumului.

Cei trei mari oameni politici ai Orăştiei, Ioan Mihu, Aurel Vlad şi Ioan Moţa vor juca un deosebit rol în cadrul mişcării naţionale româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

La Orăştie se va constitui grupul activist care va milita pentru schimbarea tacticii Partidului Naţional Român. Participând la alegerile parlamentare, Aurel Vlad, va pătrunde în parlament, în anul 1903 în urma victoriei asupra candidatului oficial al guvernului, la Dobra. Aurel Vlad va juca un rol deosebit în revoluţia din toamna anului 1918, fiind ales preşedintele Consiliului Naţional Român din Orăştie. În urma Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, Aurel Vlad va fi ales membru în Consiliul Dirigent, repartizându-i resortul finanţelor.

Perioada regimului dualist a însemnat transformarea Orăştiei într-un centru al mişcării naţionale româneşti. Aici s-au pus bazele băncii "Ardeleana", a numeroase asociaţii culturale şi economice şi unui număr important de ziare româneşti, care au jucat la rândul lor un rol deosebit în mişcarea de emancipare naţională, culturală, spirituală şi economică a românilor.

În anul 1919 se va înfiinţa Liceul de Stat "Aurel Vlaicu", ceea ce va constitui una din cele mai mari realizări ale orăştienilor în domeniul învăţământului. Instaurarea comunismului în România va însemna şi pentru Orăştie lichidarea tuturor organizaţiilor culturale şi economice, trecerea la producţia planificată şi cooperativizarea agriculturii. Se vor dezvolta întreprinderi precum "Chimica", "Vidra" şi "Întreprinderea Mecanică Orăştie", care vor atrage forţa de muncă din împrejurimi, dând noi dimensiuni demografice oraşului.

În timpul evenimentelor din 1989, doi cetăţeni ai oraşului, studentul Ovidiu Nicolae Muntean şi sergentul Călin Gabriel Morariu, vor plăti cu viaţa participarea la lupta pentru doborârea dictaturii şi instaurarea democraţiei. Din ianuarie 1990 îşi vor relua activitatea vechile partide istorice şi se vor înfiinţa altele noi care vor domina scena politică a ţării. Cinstindu-şi cetăţenii cei mai de frunte, Consiliul Local a acordat, în 1996, titlul de "Cetăţean de onoare" generalului de brigadă (r), Viorel Cugerean. La 27 martie 1997, acelaşi titlu este acordat, post mortem, poetului Dominic Stanca.

Tradiţiile culturale păstrate au determinat reînfiinţarea unor vechi asociaţii culturale şi economice, între care amintim Despărţământul Orăştie al Astrei (1993), Reuniunea meseriaşilor români (1996) şi se pun bazele a noi asociaţii culturale şi sportive. Orăştia demonstra şi de astă dată că este capabilă să depăşească perioada dictaturii comuniste şi să-şi redobândească strălucirea culturală pe care o avusese secole de-a rândul.

Datorită tradiţiilor sale istorice, importanţei culturale şi gradului de dezvoltare economică şi urbană, în anul 1995 Orăştia a fost ridicată la gradul de municipiu. Acum, la aniversarea a 775 de ani, cetăţenii oraşului cinstesc marile personalităţi, aducându-le prinosul lor de recunoştinţă pentru activitatea depusă la creşterea faimei acestui oraş multisecular.